copilul minune?

am fost la tunsoare. a fost plictisitor, deoarece cea cu foarfeca era posomorata si prezenta unei persoane o tinea sub lacate. dar... si-a facut treaba la fel de bine ca si pana acum. fiind vineri, in sfarsit m-am dus la asociatie sa platesc regia pentru doua luni. doamna ma stie deja pe de rost; nici n-am apucat sa zic vreun cod de orientare.
partea interesanta insa am zarit-o in drum spre casa. eram ingandurat, deoarece anul acesta este un an plin de socuri la adresa lumii mele interioare. joi, cand am stat la rand, domnul cu ordinea m-a intrebat ca tot timpul am fost asa de calm... ce sa-i zic? DA. asta vede lumea pe exteriorul meu. si sunt deranjati, invidiosi pe cea ce vad. putina e lumea care stie s-o accepte cum trebuie; marea majoritate reactioneaza in asa fel incat ma arunca in padurea spanzuratilor.
Deci: mergeam linistit... ma uitam la masinile parcate pe trotuar... cand o voce feminina rasuna in fata ABC-ului: "cati ani ai copilasule? spune... cati ani ai? asa-i ca UNU? UNU! Un an ai puiu lui mami? da, asa e, un an!". Nu mi-a venit sa cred... cum poate lumea sa intrebe un homo sapiens de un an, care inca nu stie nimic despre teoria numerelor... cu toate ca ar putea invata o alta numerotare, total diferita de cele cunoscute. Pacat pentru imaginea pierduta, n-am avut aparatul la mine. dar mergand mai departe a inceput sa rasune in mine o alta intrebare: "cati ani ai? ai trecut de 1001? si esti inca copil?? dupa 1001 cum poti sa fii copil? fii mare!!!". Si ce daca? vreau sa fiu copil. da, imi place sa fiu copil. cand am fost copil n-am avut puterea de a ma manifesta, de a da totul afara din mine. acum, cand am ceva putere pentru asta... nu este acceptata... duc-o cioara... da s-o duca bine. sunt satul de toate cerintele vietii care mi se par prostesti... sa fiu ceea ce nu pot fi pe moment... dar lumea nu ma iarta, ci imi aduce aminte de semnatura pe care am bifat-o in cartea perechilor... acolo n-am semnat ca sa parafez ceea ce va trebui sa fiu... un om dotat cu urmatorii parametri: ... sunt total dezamagit acum. sunt descris ca si un egoist in toata firea. ma gandesc numa' la mine, la micutza mea lume interioara... cand am apucat sa fiu un pic fericit si au inceput sa joace stralucirea in ochii mei... a aparut invidia, egoismul altuia... durere... sucks... si tot eu sunt ala egoist... cu toate ca n-am ascuns nimica. lumea vrea sa fiu mare. dar oare este pregatita lumea ca sa accepte deciziile egoiste ale celui mare care voi fi? daca va iesi ala mare din mine nu ma voi muta la casa pentru nimica... pana nu o sa gasesc pacea necesara acestei miscari...

duc-o cioara de copilul minune... duc-o...